Ionel Caila

Marturia personala

Ma numesc Ionel Caila, am 37 de ani si Clujul este orasul meu natal.
Parintii m-au crescut in spiritul traditiei ortodoxe, mersul la biserica duminica devenind o rutina pentru mine, rutina necesara daca nu doream sa-mi supar mama. Nu-mi amintesc prea mult din acea perioada in afara faptului ca slujba religioasa era deosebit de lunga si obositoare. Latura pozitiva a fost faptul ca am inteles ca Dumnezeu exista , insa nu prea realizam de ce Isus Cristos a trebuit sa moara.

Anii adolescentei au coincis cu perioada in care in Romania incepusera sa apara primele aparate video, impreuna cu filme si muzica din „vest”. In scurt timp felul meu de a fi, de a vorbi, de a ma imbraca, uneori si de a gindi, nu era decit o imitatie a ceea ce vedeam la noptile „video” de simbata seara. Dupa citeva luni am realizat ca din afacerea video pot iesi bani, mai ales daca aveai un „anumit” gen de filme pe care toata lumea dorea sa le vada. Aveam o multime de prieteni (atunci eram sigur de asta) cu care chefurile se tineau non-stop, practic o betie continua combinata cu un nou gen de muzica al carui fan fara rezerve devenisem, heavy-metal. O combinatie periculoasa, dupa cum voi vedea mai tirziu.

In zilele in care doream o pauza, preferam sa citesc, imi doream o justificare si o confirmare ca faceam ceea ce era „bine”. Asa ca i-am luat la rind pe Camus, Pirandello, Cioran, Eliade, Schopenhauer, ectc…. sa pricep cum stau lucrurile in lumea asta. Dar in afara de o”vedere” fatalista si mai multa deznadejde nu cistigasem absolut nimic. Iar rezultatul a fost o scufundare mai adinca in promiscuitate, iar de companie nu ma puteam plinge. Dupa cum aveam sa citesc in Biblie mai tirziu, mincam, beam si ma distram, pentru ca mâine s-ar fi putut sa fiu mort.

In 4 iulie ’87 tocmai ma trezisem dupa o betie si o intilnire cu o prietena. Spre totala mea surprindere, nu puteam sa stau in picioare! Pe deasupra incepusem sa vomit orice incercam sa maninc. Cind m-am uitat in oglinda, nu-mi venea sa cred ce paloare avea fata mea. La sugestia mamei am luat un taxi pina la spital unde am auzit diagnosticul: hepatita. Am fost dus intr-un salon, salon din care nu mai aveam sa ies decit dupa 2 luni.

Initial, credeam ca intr-o saptamina, cel mult doua voi pleca acasa, si, timpul asta nu putea sa fie decit o perioda de odihna si refacere. Insa din cauza alcoolului, a noptilor nedormite, a oboselii acumulate, lucrurile aveau sa devina mult mai grave. Dupa o luna pierdusem 15 kg si nu mai puteam sta in picioare, uneori nici pe scaun. Medicii ii spusesera mamei mele ca s-ar putea sa mor, din cauza evolutiei hepatitei spre ciroza (cancer hepatic). Mama nu-mi spusese insa (atunci) de discutia cu medicii ca sa nu ma sperie. Tot ce imi spunea era ca se roaga neincetat pentru mine.

Intr-o noapte m-am trezit cu putin dupa miezul noptii si m-am uitat in oglinda. Nu m-am recunoscut, eram galben la fata, pielea imi era asemeni pergamentului, iar totalul kg. pierdute ajunsese la 21. Eram si ma simteam mizerabil, nu mai puteam si nu mai voiam sa continui asa, voiam ca totul sa se termine atunci si acolo. In acel moment am inceput sa-mi amintesc de frinturi din Scriptura, despre Dumnezeu care asculta rugaciunile, care ii vindeca pe cei ce cred in El, de Dumnezeu caruia ii PASA de ce se intimpla cu fiecare din noi. Atunci I-am spus „DACA (cit de mult regret acum acel”DACA”) ma vindeci si ma scoti de aici am sa te caut sa vad daca este adevarat tot ce scrie in Biblie!”

In mai putin de 10 zile ieseam pe poarta spitalului ,tinindu-ma de pereti si de balustrada, din cauza slabiciuni pe care o simteam când trebuia sa merg mai mult de 5-6 metri.
Am tinut regimul prescris 1 an, dupa care am inceput sa fac tot ceea ce facusem si inainte.

Asta pina in dec.’89 cind faceam armata la Bucuresti; era sa fiu lovit de gloante de citeva ori, am vazut alti militari morti adunati intr-o Dacie „papuc”, ceea ce m-a facut sa imi amintesc de promisiunea facuta lui Dumnezeu. Asa se face ca in permisiile obtinute, nu mai mergeam cu prietenii sa sarbatorim, preferam sa stau acasa, citind Biblia pe care o primisem de la niste crestini olandezi.
Nu am inteles prea multe la inceput, dar pe masura ce terminam de citit Noul Testament pricepeam ca crestinismul este o relatie cu Dumnezeu in care fiinta umana decazuta recunoaste ca a gresit inaintea Creatorului si ca El are dreptate si nu eu.

Dupa un an am primit un tract crestin de la un coleg in care am citit ca Dumnezeu nu vrea sa „intre ” cu forta in viata nimanui ci o face doar cu acordul persoanei respective. CUM?! sa ma intrebe pe mine, El, Creatorul Universului? Am inteles ca Dumnezeu nu dorea niste marionete pe care sa le programeze sa-L iubeasca, ci daca cineva Il iubeste sa o faca din inima, din propria convingere.
Atunci L-am rugat sa ma primeasca inapoi, pe mine fiul ratacitor, care am ignorat de nenumarate ori chemarea Lui, sa schimbe ordinea si sistemul de valori al vietii mele. L-am invitat sa ocupe „Scaunul de domnie” (sa fie autoritatea suprema in viata mea), iar eu I-am luat locul pe cruce (rastignind fiecare gind si pofta care nu sint conform dorintei Lui). Ce altceva este pocainta crestina decit o intoarcere de 180 de grade de la modul de viata anterior?